epilog

Intunericul imi arde chipul si aerul imi opreste respiratia...alerg si nimeni nu simte, tip si nimeni nu vede....sunt...si nimeni nu aude....

Ma doare clipa ce-a trecut si ma sperie secunda ce-o sa vina...trec prin spatiul dens fara sa-mi pese de taieturile ce-mi brazda trupul obosit de materia ucigatoare a timpului...nu vreau sa ma opresc, nu pot sa mai continui...

Culori nedeslusite carora nu pot sa le mai simt mirosul, lumina pe care nu o mai aud si strigatul pe care nu-l mai vad...

Minunate utopii ce ma hraniti cu viata...halucinatii calde ce ma tineti treaza...vise ce-mi vegheati odihna zbuciumata...

Alerg ca sa nu mai aud, tip ca sa nu mai vad...amintiri ce-mi sterg memoria si simtiri ce-mi ingheata sufletul...

Iubire...te-am cunoscut candva, ti-am pipait chipul... aripile ti-au devenit pulbere si trupul - fluturi de-o zi ... si memoria tactila te-a uitat...

Ratacesc ca sa te scuturi de pe pielea mea, fug ca sa dispari din mine...

As vrea sa nu ma dori, as vrea ca zorile sa nu ma rapuna...am imbratisat haosul ca pe un leagan al nemuririi care ma ucide...incet...fara sa ma stie, fara sa te cunoasca...

Violetul vietii mele are acum un gust nedeslusit...de lacrimi si strigat...

Ce sunt? Ce plamadeala nemiloasa m-a faurit din praf de simtire?...care azi ma mistuie ca sa renasc...sa devin cosmos si terestru, infinit si efemer, gol si preaplin, nimic si materie...

Se face din ce in ce mai liniste in jur...se aude din ce in ce mai tare urletul meu...